O afacere de familie nu e doar despre cifre și recolte — este despre legături, responsabilitate și încredere. În livada de cireșe a familie Pîslaru, fiecare membru joacă un rol clar și contribuie cu idei care aduc plus valoare. Deși apar opinii diferite, tocmai această diversitate dă dinamism și forță proiectului lor comun. Pentru ei, businessul sănătos începe acasă. 

Mariana Pîslaru 

Episodul 1 

Nu pot să spun că ceea ce fac astăzi are vreo legătură cu copilăria mea sau cu dorințele din tinerețe. Nu vine nici din familie, nici dintr-o pasiune descoperită devreme. Ba dimpotrivă. M-am născut în Chișinău. O fată de oraș, cum se zice. Și nici prin gând nu-mi trecea vreodată că voi ajunge să muncesc în câmp, cu mâinile în pământ. Îmi amintesc că nici măcar florile din ghivece nu le udam la timp. N-aveam nicio atracție pentru tot ce ține de plante sau natură. Iar când trebuia să merg la bunici, să-i ajut, aveam mereu scuza perfectă: „Am de învățat.” Părinții știau deja – Mariana are de învățat. Nu eram eu cu agricultura. 

Pasiune? Nu. 

Dorință? Nici atât. 

Nici studiile nu aveau vreo legătură cu acest domeniu. Am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Filologie, apoi am urmat și studii postuniversitare, fără nicio legătură cu agricultura. La vremea aceea nici nu-mi imaginam în ce direcție mă va duce viața. Soțul meu activa în domeniul agricol – în special în cel vitivinicol, dar și în agricultură, pentru că aveam plantații de viță-de-vie. Fac parte din familia vinăriei Sălcuța încă de pe atunci. Soțul meu, Eugen Pîslaru – din păcate, trecut la cele veșnice – a fost fondatorul vinăriei. Astăzi, Sergiu Pislaru, continuă cu dăruire această activitate. Iar eu, în toți acești ani, m-am maturizat în agricultură, în mijlocul unei familii care mi-a devenit și sprijin, și sens. Viața are felul ei de a ne duce acolo unde nu ne-am fi așteptat niciodată. Dar poate că tocmai acolo ne era locul. 

Eu lucram la birou. Dar, încet-încet, am început să trăiesc și eu cu grijile agriculturii – cu visurile, cu îngrijorările, cu înghețurile, cu seceta, cu ploile care veneau prea devreme sau prea târziu. Și uite-așa m-am trezit trăind cu tot ce înseamnă lumea asta. Totul a pornit în 2006, odată cu primul mare embargou – cel impus de Rusia vinificatorilor din Moldova. Apoi, în 2008, a urmat un altul, și mai greu, care a afectat nu doar vinurile, ci și fructele. Atunci am simțit că trebuie să facem ceva mai mult. Nu a fost o decizie planificată, ci o încercare: să dezvoltăm o ramură nouă, pe lângă viticultură și vinificație. Așa a apărut ideea horticulturii. 

Episodul 2 

Am început cu pruna. O alegere firească, poate, dar care nu mi-a trezit niciodată o emoție adevărată. O priveam, o îngrijeam, dar nu simțeam legătura profundă, acea bucurie care vine când faci lucrurile cu pasiune. Încercam să mă conving că e drumul potrivit, dar pruna nu era fructul meu. Între noi nu a fost niciodată dragoste, doar o prietenie. Și atunci am luat decizia – fermă, eliberatoare: am defrișat livada. 

Aveam 15 hectare. O suprafață considerabilă, dar în locul gol pe care l-a lăsat am făcut loc primei iubiri adevărate: cireașa. În acel moment am înțeles că ea e fructul cu care vreau să merg mai departe, să-mi construiesc viața profesională, să trăiesc fiecare etapă — de la înflorire la recoltă — cu entuziasm și dăruire. 

Cireașa nu a fost o descoperire întâmplătoare. M-a însoțit discret din copilărie, dar abia mai târziu i-am recunoscut locul în viața mea. O legătură subtilă, dar puternică. Primele plantații au fost între 2011 și 2012. Am plantat cu încredere primul cireș, iar de atunci, an după an, am crescut, am învățat, am construit. La un moment dat, biroul nu mi-a mai ajuns. Mă simțeam străină acolo, într-un spațiu închis, în care nu puteam respira. Soțul meu a fost surprins de decizie — „Tu ești de oraș, acolo e noroi, e frig, sunt doar cireșe…” — dar eu simțeam altceva. Acolo, în livadă, e locul unde pot fi eu. Acolo vorbesc cu natura, mă bucur, mă necăjesc, mă cert cu ploaia când nu trebuie să vină, dar rămân, până la urmă, în armonie cu tot ce mă înconjoară. 

Așa s-a născut și STARAGRO, în 2008. Încet, cu pași mici, dar siguri, am crescut. După pruni au venit cireșii – întâi 8 hectare, apoi încă 8, iar mai târziu, livada s-a extins la 50 de hectare. Ultima completare a fost cu caisul, acum patru ani. A fost o alegere bine gândită, un compromis frumos. Îmi place mult și persicul, dar în zona noastră nu are condiții bune. Așa că am zis: dacă nu merge persicul, măcar să fie fratele lui – caisul. Și l-am plantat cu aceeași grijă, pe 5 hectare. Astăzi avem două soiuri de caise și șaisprezece soiuri de cireșe. Cel mai recent este un soi de club, cu acces limitat și reguli stricte. Nu avem voie să-l înmulțim, să-l vindem, iar pentru el plătim anual o redevență. Dar mă bucur enorm că facem parte din cei cinci producători din Moldova care au primit acest privilegiu. 

Soiurile le-am ales cu grijă, ca să ne putem bucura de o recoltă eșalonată, să avem continuitate — maximum trei soiuri pe săptămână. E o strategie care ne permite să lucrăm eficient, fără grabă, dar cu rezultate constante. 

Cireașa a devenit mai mult decât o cultură — e parte din identitatea mea. Un partener de viață profesională, cu care împart nu doar munca, ci și bucuria. Dacă ar fi să o iau de la capăt, tot pe ea aș alege-o. 

Episodul 3 

Primul certificat l-am obținut în 2020. De atunci, cred că sunt cinci ani la rând în care ne reînnoim certificările. Am început procesul chiar înainte să facem primul export spre Europa. Nu eram gata atunci, dar știam încotro vrem să mergem. Ne-am zis: dacă vrem să ajungem acolo, trebuie să începem de acum. Așa am ajuns să implementăm GlobalG.A.P., GRASP – și le respectăm până în ziua de azi. 

Nu e simplu. Cerințele cresc de la an la an, standardele se schimbă, apar criterii noi. Ne străduim să fim la 99% în regulă. Nu pentru că ne place să adunăm hârtii, ci pentru că fără ele nu exiști pe piață. Prima întrebare pe care o primești de la un cumpărător e: ce certificat aveți? Abia după aceea vin și văd cu ochiul lor livada, oamenii, procesul. Și trebuie să corespundă. Nu poți trișa. Dacă nu ești conform, nu primești certificarea. Dar chiar și așa, ei tot vin și verifică. E o relație bazată pe încredere – dar o încredere care se verifică permanent. 

După certificare, totul s-a legat firesc. Informația s-a răspândit repede, au venit primii cumpărători din Olanda. Le-a plăcut calitatea cireșelor, dar au pus o condiție clară: cireșele trebuie să fie sortate. În primul an am sortat manual. A fost, sincer, un film de groază. 60 de persoane, inclusiv olandezii, două zile cot la cot. O nebunie. Atunci mi-am zis: „Vreau să fiu primul producător de cireșe din Moldova care exportă în Olanda.” Și am fost. Cu mândrie. 

Următorul pas a fost achiziția unei linii de sortare. Am ales o linie adaptată livezii noastre, ca și capacitate, ca specific. Din al doilea an deja simțeam că lucrurile funcționează. Atât noi, cât și clienții din Olanda am fost mulțumiți. A fost o investiție care și-a dovedit utilitatea. Le spun mereu colegilor: putem vorbi cât vrem despre Europa, Asia sau alte piețe. Dar dacă nu avem infrastructură post-recoltare – camere frigorifice, linii de sortare, ambalare – totul rămâne o poveste. Mergem acolo ca turiști, nu ca exportatori. Iar dacă vrem să fim exportatori serioși, trebuie să investim. Și, da, trebuie să fim susținuți. S-au făcut pași înainte, recunosc. Dar mai este mult până la nivelul de care avem cu adevărat nevoie. Efortul trebuie să fie comun: fermierii, autoritățile, partenerii externi. Atunci putem vorbi despre rezultate reale, despre un sector care contribuie serios la economia țării. 

Episodul 4 

În agricultură sunt trei tipuri de crize. Prima e politică – instabilitatea de sus. A doua e natura – vremea, ploaia, seceta. Și a treia, cea mai greu de gestionat, e criza umană. 

Cine îți mai culege cireșele azi? Noi deja suntem în punctul în care trebuie să importăm forță de muncă. Și e foarte complicat, birocratic, greoi. Am ridicat problema la nivel de guvern. Avem nevoie de simplificare urgentă. Singuri nu mai facem față. Apoi vine altă problemă – legislația ambiguă. Suntem în tranziție. Legile vechi dispar, cele noi nu sunt încă aplicate. Nimeni nu știe clar ce se întâmplă cu zilierii, cu impozitele, cu voucherele. Oamenii se tem. Nu vor să vină cu buletinul, se ascund, au frică de sistem. Pentru că așa au fost învățați. Trebuie să le spunem clar: totul e transparent. Totul e în beneficiul lor. Contribuțiile duc la pensii, la siguranță. Dar ca să înțeleagă, trebuie mai întâi ca noi, angajatorii, să înțelegem clar legislația. 

Guvernul chiar a făcut lucruri bune pentru agricultori. S-au scos taxe la export. Cotele pentru fructe au crescut. Avem o oportunitate reală de export. Ușa ni s-a deschis. Dar, ca să fiu sinceră, nu avem mereu ce duce dincolo de prag. Nu avem volumul, nu avem întotdeauna calitatea cerută. Și, mai ales, nu avem încă mentalitatea de a lucra împreună. 

Suntem aproape 300 de membri în Moldova Fruct, unde activez și în calitate de vicepreședinte al asociației. Din aceștia, activi sunt cam 50. Restul... așteaptă. Dar fără implicare nu se poate. Fără cooperare – nu faci nimic. Am spus-o la ultima ședință și o repet: trebuie să învățăm să cooperăm, să ne ascultăm, să discutăm. Am început să creăm grupuri regionale, să ne auzim între raioane, între zone. Problemele din Nord nu sunt aceleași ca în Criuleni sau Bălți. Dar dacă nu vorbim, nu știm. Și dacă nu știm, fiecare rămâne singur în colțul lui. Trebuie să ieșim din mentalitatea că „la vecin să fie mai rău decât la mine”. Când vom învăța să ne bucurăm sincer pentru succesul celuilalt – atunci vom progresa cu toții. Numai împreună. 

Episodul 5 

Agricultura nu e o ramură pe care să o poți planifica cu rigurozitate. Nu îți poți programa nici concediul, nici pauzele, nici măcar o zi obișnuită de lucru așa cum ți-ai dori. Totul e guvernat de imprevizibil. Eu o numesc, mai în glumă, mai în serios, „agrocazino”. Nu știi niciodată ce va urma și când. 

Așa este și acum: nu știm cu exactitate când vom începe recoltarea cireșelor. Putem aproxima o săptămână, dar niciodată o zi anume. Totul depinde de vreme, de ploi, de parametri pe care nu-i putem controla, oricât ne-am dori. 

Ziua începe mereu cu... meteo. Dimineața urmărim datele de la stația noastră: ce precipitații au fost, care e prognoza, câtă umiditate avem în sol, care este suma temperaturilor acumulate. Avem noroc de tehnologie – azi poți urmări toate aceste informații chiar și de acasă. Putem monitoriza până și umiditatea frunzelor, dacă e cazul. Și după această etapă începe, propriu-zis, munca. 

Eu, personal, încep ziua la birou. Contabilitatea este în Chișinău, acolo rezolv tot ce ține de contracte, acte, cifre. Apoi, după-amiaza, schimb încălțările de birou cu cele de câmp – pe care le țin mereu în mașină – și plec pe teren. Acolo ne întâlnim cu agronomul, cu echipa, analizăm situația din livadă, vedem ce s-a făcut, ce mai e de făcut, identificăm eventualele probleme și luăm deciziile. 

Dacă totul decurge bine, încercăm să rămânem cu un pas înainte – cum spunem noi: întrebările de ieri, rezolvate pentru mâine. Facem o oră de planificare, apoi, spre seară, când închei ziua și parcurg cei aproape 50 de kilometri până acasă, simt oboseala, dar și mulțumirea. 

Pentru mine, fericirea profesională se definește simplu: dimineața să vrei să mergi la muncă, iar seara să vrei să te întorci acasă. Nu cred că există o împlinire mai mare decât să trăiești această dublă dorință, în fiecare zi. Și știu că acasă mă așteaptă liniștea, casa și cățeii care îmi simt lipsa. 

În munca noastră, atribuțiile sunt împărțite, dar comunicarea este cheia. Fiecare trebuie să știe tot, să înțeleagă ansamblul – fie că e vorba de producție, de vânzări, de export, import sau granturi. După ce discutăm, fiecare preia partea lui și o duce la capăt. Nu ne amestecăm inutil în treaba celuilalt. Dacă cineva cere părerea, o oferim cu drag, dar altfel fiecare își asumă deciziile, cu tot cu riscuri, greșeli și responsabilitate. 

Eu mă ocup mai mult de partea financiară și de birou, iar Ștefan se concentrează pe contracte și vânzări. Asta nu înseamnă că eu nu citesc contractele sau că el nu se implică în documentație. Nu avem ziduri între noi, ci o linie paralelă pe care mergem împreună, fiecare cu sarcinile lui, dar conectați printr-o viziune comună. 

Sigur că apar și divergențe. Și e bine că apar. Întotdeauna am crezut că ideile noi sunt esențiale pentru progres. Îmi doresc o forță nouă, o altă gândire. Recunosc – generația tânără gândește altfel. Dar exact această diferență face lucrurile să se miște. 

Am observat, chiar făcând un mic sondaj printre colegi, că acolo unde tinerii au fost lăsați să se implice în afacere, lucrurile au evoluat mult mai bine. Cei care și-au ținut copiii departe au rămas puțin în urmă. Sunt mândră de faptul că tinerii noștri revin în țară sau rămân aici și aleg specialitățile agricole: UTM, ASEM. Sunt elevi la Horticultură, masteranzi, doctoranzi. Agricultura are viitor prin ei. 

Cred sincer că agricultorul de mâine este tânărul de azi. Trebuie să avem încredere în generațiile noi. De când Ștefan s-a alăturat afacerii, am reușit să implementăm proiecte pe care le visam de mult, dar nu le puteam duce la capăt singură. Apoi s-a alăturat și logodnica lui Ștefan, Adelina, care ne ajută pentru a crește vizibilitatea noastră. Diferențele de mentalitate există – și e normal să fie așa. Dar tocmai în aceste diferențe stă puterea noastră de a merge înainte. Noi mereu spuneam, așa era la noi în familie, o vorbă: „Când e bine acasă, este bine și la lucru.” Și asta le doresc tuturor: să aibă o familie sănătoasă, iar după o familie sănătoasă vine și un business, foarte sănătos și durabil. 

Ștefan Pîslaru 

Episodul 1 

Studiile le-am făcut la București, într-un domeniu economic – o facultate de profil, care mi-a oferit o perspectivă mai analitică asupra lucrurilor. Dar, sincer, nu am fost niciodată convins că o să ajung să activez în agricultură. Încă din copilărie, am oscilat între „da” și „nu”, între atracție și îndoială. Tot ce vedeam în jur mă făcea să pun în balanță lucrurile. Anturajul, familia, contextul în care am crescut – toate aveau legătură cu agricultura. De la părinți am înțeles, chiar și fără explicații, ce înseamnă munca pământului: ce se cultivă, ce se mănâncă, cât e de greu uneori și cât de frumos poate fi în alte dăți, mai ales în timpul recoltelor. A fost un proces tăcut, dar constant – mereu puneam în cântar: vreau sau nu vreau să fac asta? 

După liceu am urmat universitatea, iar acum doi ani m-am întors acasă. Am simțit că este loc, este chip, este potențial real de a construi și de a dezvolta aici, acasă. Nu simțeam nicio stagnare – din contra, vedeam un teren fertil pentru inițiativă. 

Totul, probabil, merge în pas cu direcția țării noastre. Sunt oportunități, sunt resurse, sunt contexte favorabile pentru tineri care vor să se implice. Și chiar cred că multe dintre aceste lucruri pot fi realizate mai eficient aici decât peste hotare. Dar, dincolo de argumentele raționale, a fost și un lucru simplu și clar: mi-a plăcut. Am ales cu convingere să mă implic, să-mi dau toată energia. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că am vrut cu adevărat. 

Concomitent cu munca, am decis să urmez și un program de masterat – și anul acesta îl finalizez. Este un program european la UTM, numit AgriMBA – „MBA în Managementul Agrobusinessului”. Un program internațional, cu profesori din mai multe țări ale UE, cu predare în limba engleză și o abordare orientată spre o agricultură modernă. Se atinge câte puțin din toate: agronomie, zootehnie, horticultură, contabilitate – dar totul cu un accent clar pe partea agricolă. Pentru mine, masteratul acesta e și o împlinire personală. Mi-am dorit, am urmat și l-am dus până la capăt. 

Mulți tineri care pleacă la studii în afară aleg să rămână acolo. Eu, însă, am simțit că pot construi aici ceva ce nu aș fi reușit să clădesc acolo. Sau poate aș fi reușit, dar cu mult mai puține șanse. Aici, acasă, am simțit că pot dezvolta ceva existent, că pot da un sens muncii într-un fel mai profund. 

Pentru mine contează să îmi placă ceea ce fac. E important ca ziua să treacă fără să-mi dau seama cum, iar seara, când ajung acasă, să pot spune sincer: mi-a plăcut, a fost o zi bună, mai vreau. 

Și poate că exact așa mi-am imaginat, în urmă cu zece ani, când mergeam alături de părinți la câmp. Poate idealurile de atunci prind contur acum, în fiecare zi. Și, într-un fel, e o satisfacție greu de descris – dar profundă, adevărată. 

Episodul 2 

Olanda este partenerul nostru de bază, foarte stabil pentru exporturi. Am avut colaborări și cu Germania, care s-au dezvoltat treptat. România e tot un partener de încredere. Pentru calitatea a doua, ținem deschise canalele către Ucraina și fostele țări CSI. Dar direcția clară e spre piața europeană. Ne concentrăm pe calitate înaltă – atât cât ne permite natura, desigur. Nu totul e în mâinile noastre, dar ceea ce ține de noi, facem la cel mai înalt nivel. 

Pentru a putea ajunge pe aceste piețe, e nevoie de un întreg sistem. În primul rând – certificările. Global G.A.P. e absolut obligatoriu, fără el nici nu începi discuția. Apoi, infrastructura post-recoltare: camere de prerăcire, hidrocoolerul – acea prerăcire forțată cu apă sau aer – și liniile de sortare. Fără sortare, nu ai nicio șansă în Germania sau Suedia. 

Totul se face într-un ritm rapid. Casa de ambalare e chiar în mijlocul livezii. Ne-am organizat astfel încât, în cel mult 30 de minute de la recoltare, cireașa – care, în zi toridă, poate avea chiar 40 de grade – ajunge la prerăcire. Șocul termic trebuie să fie rapid, coborâm la 2 grade. E o cursă contra-cronometru, dar doar așa păstrăm calitatea. Fiecare partener care vine în vizită vrea să vadă acest proces cu ochii lui. 

An de an observăm o creștere a interesului. În 2025, e un deficit mare de cireșe în Europa, ceea ce ne oferă oportunități. Chiar recent, am primit vizita a doi reprezentanți a unui retail din Germania, alături de service provider-ul lor. O legătură directă cu retailerul – lucru rar. 

Suntem și în discuții avansate cu o rețea din Polonia. Sunt oportunități zilnice. Primesc două-trei apeluri pe zi de la importatori europeni. Cererea e foarte mare. Dacă am avea de cinci ori mai multă producție, am avea unde o vinde. Nici nu mai e o problemă de piață – e despre capacitatea noastră de a livra constant și calitativ. 

Desigur, fiecare piață are cerințele ei. De exemplu, în Germania, lanțurile de retail preferă pungi de plastic de 700–800 g – câte șase într-o lădiță de 5 kg. Există și cereri pentru lădițe de 2 kg sau caserole, mai ales pentru calibre mai mici, de 24 mm. Totul ține de specificațiile partenerului. 

Se cere multă rigoare: calibru 24–26, 26–28, 28+, fiecare sortat, ambalat separat. Dacă e lanț de retail, cerințele sunt stricte. De obicei, se lucrează doar cu 28+ sau 26+, conform fișei tehnice. Cu importatorii e mai flexibil. Ei au acces la mai multe puncte de vânzare și pot împărți marfa. 

Episodul 3 

Pentru toate aceste lucruri – de la prognoză până la recoltare – folosim stația meteo digitală, implementată prin programul ODA, cu 70% finanțare din grant. Un real ajutor. La fel, și linia de sortare a fost modernizată anul acesta, cu sprijin USAID. Am introdus sortarea după defecte interne și externe.  

Stația meteo e esențială. O deschizi, te uiți, analizezi – ai toată informația la îndemână. Pentru agronom, e un instrument de neînlocuit. Îți spune când poți stropi, când nu, viteza vântului – tot ce trebuie să știi ca să iei decizia corectă. Și totul pe telefon. După părerea mea, investiția asta se întoarce într-o zi. Atât e de valoroasă. 

Avem irigare la toată livada. Apa vine de la sursa de Nistru, considerată cea mai bună din țară. Totul e monitorizat cu senzori de umiditate – în sol, în aer, în frunze. Stația îți arată exact când trebuie pornită irigarea și când o oprești. Iar la capitolul energie, suntem 100% independenți. Avem panouri fotovoltaice, nu mai plătim energie electrică. Ba mai mult, producem în surplus și livrăm în rețea. 

Episodul 4 

Anul acesta fost o lovitură grea. Înghețurile au venit în valuri, unul după altul. Apoi au urmat ploile cu grindină, ca un alt test al naturii. Din cele 16 soiuri de cireș pe care le avem, două au fost cele mai afectate, în timp ce vreo zece soiuri au suferit undeva în jur de 20% din potențialul lor. Altele trei însă au avut o performanță surprinzător de bună, rezistente la capriciile vremii. 

Surprinzător, gradul de afectare nu a ținut neapărat de stadiul de înflorire în care se afla planta. Din ansamblu, dacă ar fi să facem o medie, am putea spune că înghețurile au lăsat un deficit de aproximativ 30% în producția de cireșe. Și asta chiar contează. Mai ales pentru că avem și dorim să comercializăm tot mai mult, iar cererile vin din ce în ce mai multe. Probabil anul acesta va trebui să prioritizăm și să onorăm contractele deja încheiate. 

Episodul 5 

Agricultura este un domeniu cu un potențial imens. Mai ales că avem infrastructura: casa de ambalare, frigidere, toate funcționale și gata să fie folosite la capacitate maximă. Cireașa e, fără îndoială, regina verii, dar asta doar pentru o lună, poate două, pe an. Caisul, la fel, are un timp scurt de fructificare. 

Restul anului, aceste capacități frigorifice, de ambalare și sortare sunt folosite doar pentru două-trei luni pe an. Dar avem zece luni în care putem aduce alte produse și să le creștem valoarea adăugată datorită acestei infrastructuri deja existente.Extinderea este, fără îndoială, o oportunitate ce merită exploatată pe deplin. 

Când toate task-urile sunt bine împărțite între membrii familiei, când există o comunicare deschisă și colaborare reală, lucrurile merg lin într-o afacere de familie. Evident, trebuie să existe și o delimitare clară între muncă și timpul liber, pentru a nu amesteca totul. 

Sigur că apar și conflicte, opinii diferite – e firesc. Dar prin comunicare, aceste diferențe se rezolvă. La final, toți cei implicați își dau seama că trag în aceeași direcție, spre un scop comun. Un scop care, în agricultură, nu are niciodată un punct final clar, ci este o călătorie continuă spre succes și împlinire. 

Adelina Borta 

Împreună cu Ștefan și doamna Mariana, ne implicăm cât de des putem la expoziții. Nu doar ca să fim prezenți, ci ca să transmitem ceea ce suntem cu adevărat — valorile noastre, scopurile pe termen lung, misiunea în care credem. Pentru noi, fiecare participare e o ocazie de a spune povestea Staragro, dar și de a arăta Moldova așa cum o vedem noi: harnică, curajoasă, capabilă. Ne străduim să reprezentăm țara frumos, cu demnitate, fie că plecăm peste hotare, fie că întâmpinăm oaspeți acasă, în livadă, la noi. 

Imaginea contează — poate mai mult decât vrem să recunoaștem uneori. De aceea, recent am lucrat intens la rebranding. Am construit un brand book nou, am creat un logo actualizat, care să ne definească mai bine. Am vrea să-l includem peste tot, inclusiv în materialele curente, ca să fim recunoscuți și identificați printr-o imagine care ne reprezintă. Ne implicăm serios în partea vizuală și conceptuală a brandului: pliante, cataloage, bannere – toate trebuie să reflecte exact cine suntem și ce ne dorim. 

Și cum imaginea azi nu mai înseamnă doar fizic, ci și digital, lucrăm în paralel și la site-ul companiei. Încă nu e finalizat, dar avansează. Ne dezvoltăm și pe rețelele sociale, pas cu pas, pentru că știm cât de vital este acest canal de comunicare. Este, practic, puntea dintre noi și client – fie el din Chișinău, din Bruxelles sau din Tokyo. Prin el putem transmite starea livezii, ideile noastre, valorile care ne ghidează, dar și fructele pe care le îngrijim cu atâta migală. 

Logo-ul nostru inițial avea forma unei cireșe – un simbol simplu, dar cu multă încărcătură emoțională, pentru că de acolo a pornit totul. Cireașa a fost primul nostru pariu, prima cultură în care am crezut cu adevărat. Dar, în timp, am simțit că avem nevoie de ceva mai mult, ceva care să spună povestea și mai clar. Așa a apărut ideea unui logo nou, gândit și discutat în detaliu: culoare, formă, stil. Am analizat dacă vrem o abordare mai tehnică sau mai romantică, mai minimalistă sau mai caldă. 

Am optat pentru roșu – culoarea cireșei, dar și a energiei, a pasiunii și a vitalității. Chiar dacă azi cultivăm și caise, iar pe viitor poate alte fructe, cireșa rămâne simbolul nostru central. Logo-ul e flexibil, dar păstrează acest nucleu. E mai mult decât un desen – e o identitate. 

Ce pot să spun clar e că, într-o afacere de familie, valorile sunt trăite, nu doar afișate pe pereți. Într-un business ca al nostru, unde totul se construiește împreună, avantajul major este legătura dintre oameni. Există încredere, asumare și responsabilitate. Nu poți renunța ușor când știi că e vorba de familie. Și am observat că partenerii noștri apreciază asta. Când aud că e un business de familie, prind curaj. Știu că în spatele deciziilor e stabilitate, că nu dispare totul dacă unul pleacă sau greșește. Aici, fiecare vine cu energia și priceperea lui, dar împreună formăm o echipă închegată. 

De fapt, asta e și puterea noastră: comunicăm, ne ascultăm, și chiar dacă uneori avem opinii diferite, le transformăm în direcții noi, în idei care ne duc mai departe. Pentru mine, aceasta este esența unei afaceri sănătoase: să crești în timp ce rămâi autentic.